Adolescenţa este numită
de Hall, părintele hebeologiei, o etapă de "furtună şi stres" care
după opinia renumitului psiholog american, semnifică o perpetuă oscilaţie între
extreme, între exuberanţă şi apatie, cruzime şi sensibilitate, hărnicie şi lene.
Din acest motiv, etapa a căpătat denumiri diferite: "criza juvenilă",
"criza de originalitate", "vârsta dificilă", "vârsta
ingrată", "vârsta dramei", "ulei fierbinte".
Chiar dacă
există şi autori, ce nu aderă la caracterul de criză al adolescenţei, trebuie
să recunoaştem aspectul spectaculos al transformărilor pe care le traversează
individul sub toate aspectele. Criza apare întrucât persoana nu reuşeşte ca pe
baza noului echipament bio-psiho-social, pe care l-a dobândit, să treacă dintr-o dată la statutul de copil la cel de adult.
O mulţime de lucrări
empirice şi teoretice susţin ideea că adolescenţa începe cu o perioadă de
schimbare a dinamicii puterii care poate da naştere unor scopuri contradictorii
şi se poate manifesta printr-o densitate mai mare a episoadelor conflictuale.
Smetana (1988, 1989, 1991) a arătat că, în urma unei maturizări cognitive
specifice, chestiunile pe care adolescentul le percepea anterior ca fiind sub
jurisdicţia parentală au fost reevaluate şi acum sunt decizii personale.
Dezvoltarea pubertară (Hill et al., 1985; Steinberg, 1987, 1988), timpul mare
petrecut în afara casei cu cei de aceeaşi vârstă (Hill, 1987) şi observarea modului
de comportament al altor părinţi sunt elemente care declanşează apariţia
credinţelor şi a ţelurilor incompatibile cu cele ale părinţilor. Collins a
susţinut că natura rapidă a schimbărilor din diferite domenii, asociată cu
tranziţia către adolescenţă, dă naştere la aşteptări diferite, reciproce, ale
părintelui şi adolescentului. Atunci cand secvenţele de interacţiune sunt întrerupte
de comportamente care încalcă aşteptările, "apar situaţii conflictuale şi
emoţionale".
Relaţiile
adolescenţilor cu familia sunt adesea încordate, dialogul nu este niciodată
folosit în mod optim, transformâdu-se în monolog sau ceartă, iar comunicarea
reală este extrem de dificilă. Copiii care păşesc în adolescenţă intră
inevitabil în conflict cu părinţii, pentru că astfel pornesc în căutarea propriei
independenţe. Adolescenţa este o fază de creştere rapidă şi corespunde unei
mari transformări. În timpul acestei perioade, copilul încearcă să-şi
cucerească autonomia şi să-şi creeze o identitate, în afara cadrului familial.
Pentru a reuşi, el trebuie să se detaşeze psihologic de mediul familiei şi
să-şi construiască o noua imagine mai apropiată de ceea ce doreşte să devină ca
adult. Acest proces de transformare provoacă adolescentului sentimente noi şi,
de multe ori, ambivalente: angoasă, teama că nu va reuşi sa se definească,
ambiţia şi dorinţa de reuşită, de succes, de recunoaştere. Dar un sentiment le
domină pe toate celelalte: intenţia de a înfrânge controlul şi autoritatea
paternală şi, prin asociaţie, orice tip de autoritate: a profesorilor, a
bunicilor.
În
faţa acestei revolte, părinţii reacţionează adesea într-o manieră nesigură,
oscilând între dorinţa de a renunţa la reguli şi autoritate - sperând că lucrurile
se vor aranja de la sine în timp - şi încercările disperate de a restabili
ordinea. De aceea, raporturile dintre copii şi părinţi devin dificile. În plus,
cum adolescenţii abordează atitudini foarte diferite şi contradictorii,
apropiaţii nu ştiu care este metoda cea mai bună de a reacţiona.
Riscul
întâmpinării unor dificultăţi emoţionale şi comportamentale în contextul şcolar
este mare în cazul adolescenţilor care trec prin evenimente previzibile,
normative, ale instalării pubertăţii şi tranziţiei şcolare şi simultan se
confruntă cu alte schimbări, precum destrămarea familiei, mutarea într-o nouă
comunitate sau începerea unor relaţii sentimentale.
Dată fiind creşterea ratei maternităţii adolescentine, a
celei a avorturilor şi bolilor cu transmitere sexuală, cât şi a implicaţiilor
psihosociale pe care toate acestea le au, este cert că educatorul contemporan,
chiar şi în postura lui cea mai neutră, ca şi instituţia şcolară de altfel, nu
pot să se mai situeze pe poziţii de indiferenţă. În mod evident, o astfel de
problemă nu este prioritatea numărul unu a unei instituţii academice, dar
ascunderea "jarului" în dulap poate aduce riscul unui incendiu ce
perturbă totul ( Sălăgean, V. 1997).
În grupul de
prieteni, regulile grupului devin sursa generală a regulilor de comportament,
impunerea unor norme exterioare lor nu mai are şanse de izbândă. Dorinţa de
conformare la normele vârstei atinge acum un apogeu. Este "paradoxul"
pe care îl găzduieşte această etapă, dat fiind şi gradul ridicat al
nonconformării faţă de adult. Conformismul la normele grupului îmbracă forme
diverse, de la îmbrăcăminte şi până la jargonul verbal sau gestual. Devine
dificilă menţinerea eficienţei activităţii şi chiar a limitelor bunului simţ într-o
interacţiune de grup. Dezbaterile, chiar pe teme propuse de ei, pot degenera
fie în zeflemea funcţională (bătaia de joc, de dragul acţiunii în sine), fie în
cea anti-persoană sau grup.
Referitor la
fenomenul morţii, adolescentul se confruntă adeseori , cu dispariţia unei
fiinţe apropiate. În aceste momente, moartea devine o "prezenţă absentă"
(P.L.LANDSBERG, 1992), ceea ce poate declanşa trăiri dramatice, devastatoare
uneori. Daca pe o asemenea tragedie se grefează şi alte deziluzii sau insuccese
este posibilă instalarea unui fond depresiv, ceea ce poate alimenta debutul
unei psihoze, sau chiar a unui episod suicidar.
Bibliografie
Andrei Cosmovici,
Luminiţa Iacob, Psihologie Şcolară, editura Polirom, Iaşi, 1999
Gerald R. Adams , Michael
D. Berzonsky , Psihologia Adolescenţei, editura Polirom, Iaşi, 2009
Anca Munteanu, Psihologia
copilului şi a adolescentului, editura Augusta, Timişoara, 2003
www.ghidulparintilor.ro/adolescentul/