Tulburările limbajului scris - citit, Disgrafia - Dislexia

Dislexia este definită ca dificultate de a citi, manifestată prin tulburări la nivelul percepţiei auditive, optice şi a celei kinestezice ca semne revelatoare.

Disgrafia se referă la tulburările ce intervin în actul grafic. În actul grafic, tulburările disgrafice ce intervin, nu sunt simple oscilaţii ale procesului de cunoaştere, ci o incapacitate de exprimare ce are drept particularitate constanţa pe o perioadă mai lungă.







Sunt trei etape importante în analiza însuşirii şi dezvoltării abilităţii de a scrie şi a citi:
- Preabecedară;
- Abecedară;
- Postabecedară.

Etiologia tulburărilor limbajului scris-citit

      Aşa cum reiese din definiţia dată de Emil Verza, disgrafia-dislexia nu este numai o insuficienţă a însuşirii scris-cititului, ci o incapacitate de a edifica scheme motorii sau perceptive suficient de diferenţiate care să asigure identitatea grafemelor în scriere-citire.

      Ca efect al disgrafiei-dislexiei subiecţii prezintă tulburări şi în funcţiile superioare ale limbajului, tulburări de percepţie, preluarea noţiunilor, în înţelegerea raportului formă-fond, în desprinderea-reţinerea formei.

Dezvoltare şi simptomatologie în disgrafie-dislexie

În continuare vor fi prezentate câteva manifestări ale tulburărilor disgraficedislexice:

a) Scrisul încet, lent, stacato;

b) Dificultăţi în corelarea complexului sonor cu simbolul grafic şi în înţelegerea sensului convenţional al simbolurilor lexiei;

c) Dificultăţi în respectarea regulilor gramaticale şi caligrafice;

d) Omisiuni de litere, grafeme şi cuvinte;

e) Adăugirile de litere, grafeme şi cuvinte;

f) Substituirile şi confuziile de litere, grafeme;

g) Contopiri şi comprimări de cuvinte;

h) Nerespectarea spaţiului paginii, sărirea şi suprapunerea rândurilor;

i) Scrisul servil şi scrisul în oglindă.

Modelul sociocognitiv al motivaţiei în contextul şcolar: Rolland Viau.

  

Conform lui Rolland Viau, „ motivaţia în context şcolar este o stare dinamică ce îşi are originea în percepţiile elevului asupra lui însuşi şi asupra mediului care îl incită să aleagă o activitate, să se angajeze şi să persevereze în îndeplinirea acesteia pentru atingerea unui scop”.


     Aspectele motivaţiei, din definiţie:

-          motivaţia este un fenomen dinamic, care se schimbă constant;

-          motivaţia presupune interacţiunea dintre percepţiile  elevului, comportamentele acestuia şi mediu;

  -          motivaţia presupune atingerea unui scop.

Rolland Viau recomandă urmatoarele strategii de intervenţie în stimularea motivaţiei elevilor:

-          profesorii trebuie sa-i înveţe pe elevi să gândească pozitiv;

-          profesorii trebuie sa-i obişnuiască pe elevi să-şi stabilească în mod realist standardele de reuşită;

-          să-i lase pe elevi să-şi definească ei înşişi obiectivele de învăţare;

-          să i se ceară elevului să verbalizeze operaţiile pe care le face;

-          elevul trebuie obişnuit să nu se judece prea aspru.

Toate aceste sugestii arată că problemele de motivaţie ale elevilor sunt extrem de diverse, iar intervenţia profesorului nu trebuie bazată pe reţete, ci trebuie adaptată la fiecare în parte.

Adolescenţa, spaima educaţiei???

Adolescenţa este numită de Hall, părintele hebeologiei, o etapă de "furtună şi stres" care după opinia renumitului psiholog american, semnifică o perpetuă oscilaţie între extreme, între exuberanţă şi apatie, cruzime şi sensibilitate, hărnicie şi lene. Din acest motiv, etapa a căpătat denumiri diferite: "criza juvenilă", "criza de originalitate", "vârsta dificilă", "vârsta ingrată", "vârsta dramei", "ulei fierbinte".  

Chiar dacă există şi autori, ce nu aderă la caracterul de criză al adolescenţei, trebuie să recunoaştem aspectul spectaculos al transformărilor pe care le traversează individul sub toate aspectele. Criza apare întrucât persoana nu reuşeşte ca pe baza noului echipament bio-psiho-social, pe care l-a dobândit, să treacă dintr-o dată la statutul de copil la cel de adult.        

O mulţime de lucrări empirice şi teoretice susţin ideea că adolescenţa începe cu o perioadă de schimbare a dinamicii puterii care poate da naştere unor scopuri contradictorii şi se poate manifesta printr-o densitate mai mare a episoadelor conflictuale. Smetana (1988, 1989, 1991) a arătat că, în urma unei maturizări cognitive specifice, chestiunile pe care adolescentul le percepea anterior ca fiind sub jurisdicţia parentală au fost reevaluate şi acum sunt decizii personale. Dezvoltarea pubertară (Hill et al., 1985; Steinberg, 1987, 1988), timpul mare petrecut în afara casei cu cei de aceeaşi vârstă (Hill, 1987) şi observarea modului de comportament al altor părinţi sunt elemente care declanşează apariţia credinţelor şi a ţelurilor incompatibile cu cele ale părinţilor. Collins a susţinut că natura rapidă a schimbărilor din diferite domenii, asociată cu tranziţia către adolescenţă, dă naştere la aşteptări diferite, reciproce, ale părintelui şi adolescentului. Atunci cand secvenţele de interacţiune sunt întrerupte de comportamente care încalcă aşteptările, "apar situaţii conflictuale şi emoţionale".    

Relaţiile adolescenţilor cu familia sunt adesea încordate, dialogul nu este niciodată folosit în mod optim, transformâdu-se în monolog sau ceartă, iar comunicarea reală este extrem de dificilă. Copiii care păşesc în adolescenţă intră inevitabil în conflict cu părinţii, pentru că astfel pornesc în căutarea propriei independenţe. Adolescenţa este o fază de creştere rapidă şi corespunde unei mari transformări. În timpul acestei perioade, copilul încearcă să-şi cucerească autonomia şi să-şi creeze o identitate, în afara cadrului familial. Pentru a reuşi, el trebuie să se detaşeze psihologic de mediul familiei şi să-şi construiască o noua imagine mai apropiată de ceea ce doreşte să devină ca adult. Acest proces de transformare provoacă adolescentului sentimente noi şi, de multe ori, ambivalente: angoasă, teama că nu va reuşi sa se definească, ambiţia şi dorinţa de reuşită, de succes, de recunoaştere. Dar un sentiment le domină pe toate celelalte: intenţia de a înfrânge controlul şi autoritatea paternală şi, prin asociaţie, orice tip de autoritate: a profesorilor, a bunicilor.                                                                               

În faţa acestei revolte, părinţii reacţionează adesea într-o manieră nesigură, oscilând între dorinţa de a renunţa la reguli şi autoritate - sperând că lucrurile se vor aranja de la sine în timp - şi încercările disperate de a restabili ordinea. De aceea, raporturile dintre copii şi părinţi devin dificile. În plus, cum adolescenţii abordează atitudini foarte diferite şi contradictorii, apropiaţii nu ştiu care este metoda cea mai bună de a reacţiona.                                                           

Riscul întâmpinării unor dificultăţi emoţionale şi comportamentale în contextul şcolar este mare în cazul adolescenţilor care trec prin evenimente previzibile, normative, ale instalării pubertăţii şi tranziţiei şcolare şi simultan se confruntă cu alte schimbări, precum destrămarea familiei, mutarea într-o nouă comunitate sau începerea unor relaţii sentimentale.            

Dată fiind creşterea ratei maternităţii adolescentine, a celei a avorturilor şi bolilor cu transmitere sexuală, cât şi a implicaţiilor psihosociale pe care toate acestea le au, este cert că educatorul contemporan, chiar şi în postura lui cea mai neutră, ca şi instituţia şcolară de altfel, nu pot să se mai situeze pe poziţii de indiferenţă. În mod evident, o astfel de problemă nu este prioritatea numărul unu a unei instituţii academice, dar ascunderea "jarului" în dulap poate aduce riscul unui incendiu ce perturbă totul ( Sălăgean, V. 1997).     

                                               

În grupul de prieteni, regulile grupului devin sursa generală a regulilor de comportament, impunerea unor norme exterioare lor nu mai are şanse de izbândă. Dorinţa de conformare la normele vârstei atinge acum un apogeu. Este "paradoxul" pe care îl găzduieşte această etapă, dat fiind şi gradul ridicat al nonconformării faţă de adult. Conformismul la normele grupului îmbracă forme diverse, de la îmbrăcăminte şi până la jargonul verbal sau gestual. Devine dificilă menţinerea eficienţei activităţii şi chiar a limitelor bunului simţ într-o interacţiune de grup. Dezbaterile, chiar pe teme propuse de ei, pot degenera fie în zeflemea funcţională (bătaia de joc, de dragul acţiunii în sine), fie în cea anti-persoană sau grup.  

Referitor la fenomenul morţii, adolescentul se confruntă adeseori , cu dispariţia unei fiinţe apropiate. În aceste momente, moartea devine o "prezenţă absentă" (P.L.LANDSBERG, 1992), ceea ce poate declanşa trăiri dramatice, devastatoare uneori. Daca pe o asemenea tragedie se grefează şi alte deziluzii sau insuccese este posibilă instalarea unui fond depresiv, ceea ce poate alimenta debutul unei psihoze, sau chiar a unui episod suicidar.                            

Bibliografie

Andrei Cosmovici, Luminiţa Iacob, Psihologie Şcolară, editura Polirom, Iaşi, 1999

Gerald R. Adams , Michael D. Berzonsky , Psihologia Adolescenţei, editura Polirom, Iaşi, 2009

Anca Munteanu, Psihologia copilului şi a adolescentului, editura Augusta, Timişoara, 2003

www.ghidulparintilor.ro/adolescentul/